Civilizaţie şi cultură

În expunerea de faţă ne propunem să abordăm un subiect destul de vast (acela al comunicării între două tipuri de culturi şi civilizaţii – cea specifică occidentului şi cea specifică orientului) şi astfel e necesar ca un prim pas să fie acela de a delimita cât mai clar noţiunile cheie pe care le vom folosi (civilizaţie, cultură, occident, orient, comunicare, comunicare interculturală,
new age).

Civilizaţie şi cultură

În studiile de specialitate aceste două noţiuni uneori se suprapun până la confundare reciprocă alteori sun strict delimitate.

Astfel dacă de exemplu pentru Teylor [1], pentru Ralph Linton [2], pentru Dicţionarul Academiei Franceze [3] sau pentru unii antropologi [4] cultura este suma aspectelor intelectuale (sufleteşti: morală, etică, estetică etc.) şi materiale (obiecte, unelte, capacităţi tehnice etc.)

Pentru alţii – cum este sociologul Joffre Dumazedier [5] sau pentru profesorul Simion
Mehedinţi [6] cultura cuprinde doar aspectele intelectuale legate de valorile etice, estetice, religioase ale unei societăţi iar civilizaţia cuprinde aspectele materiale [7].

Dacă acceptăm distincţia susţinută de Simion Mehedinţi arătată mai sus este evident că pe suprafaţa terei în anumite momente de timp şi pe areale spaţiale delimitate s au manifestat diferite societăţi umane caracterizate de o anumită dezvoltare culturală şi civilizatorică.

Simion Mehedinţi chiar sugerează că gradul de dezvoltare civilizatorică a unei societăţi poate fi clar delimitat prin aprecierea nr. de unelte, a diversificării lor, a productivităţii muncii, a iscusinţei de procurare a hranei şi de deplasare pe pământ, pe apă şi prin aer, a gradului de confort şi diversificare oferit de locuinţele şi îmbrăcămintea caracteristice unei societăţi oarecare [8].

Ba mai mult el consideră că însăşi cultura unei societăţi poate fi apreciată valoric [9].

Diferite societăţi umane au fost şi sunt deci caracterizate de o anumită civilizaţie şi cultură fiecare cu caracteristici specifice care îşi pun serios amprenta asupra formării membrilor acelei societăţi modelându-le felul de a fi şi de a acţiona [10].

Aceste societăţi caracteristice unor areale spaţio-temporale specifice au intrat mai mult sau mai puţin în contact şi astfel în relaţii de comunicare unele cu altele în funcţie de diferiţi factori (economici, politici, religioşi, naturali etc.) care au contribuit la izolarea lor mai mult sau mai puţin pronunţată.

În acel moment au putut constata diferenţele culturale şi civilizatorice ce le deosebesc şi pe care trebuie să le depăşească dacă vor să se adapteze unele altora ( şi în acest proces de adaptare comunicarea interculturală are un rol crucial).

Acest proces de adaptare a fost bineînţeles influenţat de specificul cultural al societăţilor care au intrat în contact.

În acest sens R. Benedict distinge două tipuri de culturi [11]: una apolinică caracterizată prin moderaţie, respectul celuilalt, conformism şi alta dionisiacă caracterizată de dorinţa de afirmare de sine, pasiune şi violenţă.

În ceea ce priveşte specificul proiectului de faţă vom vedea astfel cum civilizaţiile occidentale s-au comportat mai apropiat de modelul dionisiac şi la contactul cu civilizaţiile orientului îndepărtat (mai ales după 1600) au început şi desfăşurat o companie de dominare şi occidentalizare a acestora din urmă, companie care în cele din urmă a creat condiţii prielnice apariţiei fenomenului globalizării.


[1] Conf. Bernard Valade – Cultura – (în Raymond Boudon (coord.) – Tratat de sociologie – ed. Humanitas 1997), pag. 531 medio
[2] Idem pag. 532 medio
[3] Idem pag. 522
[4] Idem pag. 537
[5] Idem pag. 542 medio
[6] Conf. Simion Mehedinţi – Civilizaţie şi cultură, concepte, definiţii, rezonanţe – ed. Trei, 1999, pag. 96-99 şi pag. 119

[7] „Civilizaţia este suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului adaptarea la mediul fizic.” - Simion Mehedinţi – Civilizaţie şi cultură, concepte, definiţii, rezonanţe – ed. Trei, 1999, pag. 85

[8] Conf. 10. Simion Mehedinţi – Civilizaţie şi cultură, concepte, definiţii, rezonanţe – ed. Trei, 1999,
pag. 85-96.
[9] Idem pag. 120
[10] Idee susţinută şi de Jean Caune – Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de
mediere – ed. Cartea Românească, 2000, pag. 104
[11] Conf. Bernard Valade – Cultura – (în Raymond Boudon (coord.) – Tratat de sociologie – ed.
Humanitas 1997), pag. 537.

Occident şi Orient

S-au încercat mai multe clasificări ale societăţilor în funcţie de caracteristicile lor culturale, civilizatorice sau de poziţionarea lor în timp şi spaţiu.

Termenii de occident şi orient sunt nişte termeni generali care caracterizează fiecare un ansamblu de mai multe civilizaţii şi culturi grupate însă după criteriul poziţionării geografice în Est (Orientul) şi Vest (Occidentul).

După Edward W. Said [12] şi după Nakamura Hajime [13] ca de altfel şi în practica discursului politic internaţional actual, termenul de Occident face referire în principal la civilizaţiile greco-creştino-iudaice ce caracterizează state ca SUA,Canada, Australia şi statele Europei;
orientul fiind împărţit în două:
orientul apropiat ce cuprinde statele arabe din zona Golfului Persic (Iran, Irak, Arabia Saudită, Iordania, Siria)
şi orientul îndepărtat ce cuprinde în principal India, China, Japonia dar şi alte state asiatice.

Orientul apropiat face referire în principal deci la cultura şi civilizaţia
islamică.

Această civilizaţie cuprinde şi state africane [14] ca Egiptul, Somalia, Comore, Niger, Senegal, Sudan, Mali şi Guineea sau din asia (Pakistan, Bangladesh ş.a.).

Puternice minorităţi musulmane sunt şi în alte state africane
(Nigeria, Ciad, Etiopia etc.) sau în state europene ca [15] fosta Iugoslavie, Franţa
(patru milioane), Germania (2,5 mil.), Anglia (2 mil.), Spania, Italia precum şi în
India.

Samuel P. Huntington a împărţit civilizaţiile contemporane în
următoarele [16]:
sinaitică (confucianiste – China, Coreea), japoneză, hindusă
(indiană),
islamică (cuprinde arabi, turci, persani etc.),
ortodoxă (cu centrul în Rusia şi având expunere limitată la Renaştere, Iluminism şi Reformă),
occidentală (cuprinde Europa, America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă),
latino-americană (care e doar catolică şi nu a resimţit influenţa Reformei dar în schimb e influenţată de culturile locale – cuprinde Mexicul şi statele Americii de Sud),
africană
şi budistă (care cuprinde ţări ca Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambogia, Tibet, Mongolia şi a influenţat puternic civilizaţiile chineză, indiană şi japoneză).

Astfel considerând intenţiile prezentei expuneri trebuie să precizăm că atunci când vom vorbi de comunicarea dintre occident şi orient vom înţelege prin occident America, Europa, Rusia, Australia şi Noua Zeelandă şi prin Orient aproximativ restul lumii (Asia şi statele islamice)interesându-ne în principal impactul civilizatoric şi cultural pe care l-a avut contactul cu aceste civilizaţii orientale.

Vom avea deci în vedere impactul civilizaţiilor hinduse, sinaitice, budiste, japoneză, africane şi islamice asupra mentalităţilor occidentale şi modalităţile dezvoltate de occident pentru a se adapta şi comunica cu aceste civilizaţii de care până în secolul XVI fusese destul de izolat.


[12] Edward W. Said – Orientalism, concepţii occidentale despre orient – ed. Amacord, Timişoara, 2001
[13] Hajime Nakamura – Orient şi Occident: o istorie comparată a ideilor, ed. Humanitas, Buc, 1997, pag. 14.
[14] Conf. Yves Thoraval – Dicţionar de civilizaţie musulmană – ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag. 19.
[15] Idem pag. 115.

[16] Conf. Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale – ed. Antet,
1998, pag. 63-69.

Comunicarea interculturală

Înainte de a putea vorbi de comunicare interculturală va trebui să analizăm atent noţiunea de comunicare insistând asupra procesului ei de desfăşurare, a limitelor şi obstacolelor ce stau în calea ei precum şi a condiţiilor ce o favorizează – ceea ce vom face pe larg în dezvoltarea acestui proiect.

Potrivit lui Louis Forsdale comunicarea poate fi înţeleasă ca fiind
„procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.” [17]

Observăm din această definiţie importanţa vitală a procesului de comunicare în menţinerea armoniei unui sistem social.

Şi în acest caz dar şi dacă privim comunicarea de exemplu ca fiind
„… negocierea şi schimbul de semnificaţie, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural şi „realitatea” interacţionează astfel încât să ajute înţelesul să fie produs iar înţelegerea să apară” [18]
atunci la contactul dintre mai multe sisteme sociale (civilizaţii, culturi)comunicarea dintre ele este şi mai vitală deoarece obstacolele de depăşit pentru această comunicare interculturală sunt mult mai mari decât pentru comunicarea intra-culturală.

De asemenea şi pericolele unei comunicări defectuoase în acest caz sunt mult mai mari (războaie, terorism, campanii de exterminare, etc.).

Obstacolele care pot apare în calea comunicării reies clar din abordarea structuralistă a acestui fenomen văzut din această perspectivă ca fiind o relaţie dinamică între trei categorii de termeni [19]:
- textul cu semnele şi codurile lui;
- persoanele care „citesc” textul cu condiţionările lor culturale specifice şi
- conştiinţa unei „realităţi exterioare textului” la care acesta face referire;

ele fiind legate de înţelegerea semnelor şi decodificarea lor, de înţelegerea contextului cultural în care ele se manifestă, context care determină într-un fel major „conştiinţa realităţii exterioare textului”.

Această relaţie esenţială între informaţia comunicată (text + cod) şi contextul în care ea este comunicată este subliniată şi de cercetătorii Institutului de Cercetare Mentală din Palo Alto care au emis ceea ce ei au numit axiomele comunicării prin care au statuat câteva adevăruri fundamentale care privesc
procesul comunicării [20].

Potrivit acestor axiome non-comunicarea este imposibilă (axioma 1) şi în plus ea este un proces continuu ce presupune un feed-back necontenit care să permită desfăşurarea la parametrii optimi a comunicării (axioma a 3-a).

Schema clasică a comunicării presupune o sursă care produce mesajul, un transmiţător care îl transmite, un canal sau mediu de transmitere, un receptor şi un destinatar al mesajului.

La nivelul fiecăruia din aceste componente pot apare pericole specifice care ameninţă realizarea unei comunicări optime.

Astfel sursa care produce mesajul în acest proces de producere foloseşte un cod care poate să nu fie înţeles deloc sau să fie înţeles doar parţial de către receptor [21].

Transmiţătorul este condiţionat cultural fiind produsul unei culturi specifice [22] care îi defineşte identitatea [23] (orientările, concepţiile, semnificaţiile pe care el le acordă realităţii, văzută prin prisma culturii sale particulare) fiind deseori produsul unui proces de „îndoctrinare subliminală” suferit în copilărie care îl familiarizează doar cu anumite coduri şi texte [24] şi care îl predispune astfel unei unilateralităţi în modul de privire a realităţii extra-textuale [25] şi unui „dialog al surzilor” (în care fiecare interlocutor îşi prezintă şi îşi susţine doar propriul cod şi mesaj fără a fi atent şi a încerca să înţeleagă codul şi textul celuilalt [26]), care au ca efect izolarea şi/sau conflictul (atunci când intră în contact cu alte coduri şi texte – cu mesajele altor culturi).

Concepţia despre lume a transmiţătorului unui mesaj este deci în relaţie strânsă cu contextul social în care el se manifestă27 şi care astfel trebuie cercetat spre a fi cunoscut, de ambele părţi implicate în procesul de comunicare dacă se doreşte să poată avea loc o comunicare interculturală optimă:

„… este evident că multe acte sau comportamente culturale nu au sens decât prin raportare la circumstanţe sau la modele culturale din lumea socială pe care le desemnează.” [28]

Condiţionarea culturală, îndoctrinarea, unilateralitatea culturală sunt obstacole majore în calea comunicării interculturale şi pentru a putea fi depăşite individul trebuie să se „maturizeze cultural”, adică să-şi dezvolte un set propriu de valori [29] (bazat pe contextul social dar neîntemeiat exclusiv pe acesta) prin prisma căruia să perceapă diferitele areale culturale:

„… eliberarea de valori pe care le-am acceptat fără să fi lucrat cu ele, de atitudini şi formule însuşite de la alţii, sau pentru că cei din jur ne-au convins să ne comportăm într-un anume fel conduce la formarea propriilor convingeri.
Aceasta înseamnă mai puţin conflict pentru că ne asumăm deplin responsabilitatea pentru gândirea şi acţiunile noastre.” [30]

Comunicarea interculturală se realizează în condiţii optime atunci când se respectă în comunicare:

- „principiul evaluării critice” potrivit căruia interlocutorii trebuie să-şi însuşească pe parcursul dialogului contraargumentele care duc la mai buna înţelegere a aspectelor cercetate şi să respingă prompt intervenţiile care duc în direcţia contrară [31] (evitându-se astfel un „dialog al surzilor”, desfăşurarea inutilă a două monologuri paralele care nu caută să se apropie prin identificarea elementelor de legătură ce le-ar putea uni şi transforma în dialog [32];
- egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune [33];
- insistarea pe valorile culturale (morale, etice, spirituale etc.) comune şi construirea dialogului pe baza lor [34];
- întreţinerea unor relaţii de comunicare multiple, constante, directe şi reciproce care să permită instalarea unui spirit de cooperare între partenerii de dialog, bazat pe o mai bună cunoaştere reciprocă [35], ş.a.


[17] Forsdale Louis – Perspectives on Communication – Addison Wesley Publ. House, 1981, pag. 12- 13.
[18] Conf. Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 74
[19] Conf. Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 75.

[20] Axioma a doua spune: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dîntâi.” - Dinu Mihai – Comunicarea, repere fundamentale – ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, pag. 100.

[21] Conf. Dinu Mihai – Comunicarea, repere fundamentale – ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, pag. 48.
[22] Conf. şi Bernard Valade – Cultura – (în Raymond Boudon (coord.) – Tratat de sociologie – ed. Humanitas 1997), pag. 535 supra.
[23] Conf. şi Denis Mc. Quail – Comunicarea – ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 221 medio.
[24] Conf. şi Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 15.

[25] „Foarte mulţi nu înţeleg că modul lor de a percepe lucrurile sau experienţele lor, nu este altceva decât unul din multele înţelesuri posibile” - Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii
despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 18.

[26] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 50-51.

[27] Conf. şi Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 82.
[28] Jean Caune – Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere – ed. Cartea Românească, 2000, pag. 38
[29] Conf. şi Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 20.
[30] Idem, pag. 109.
[31] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 56.
[32] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 51.

Mişcarea New Age

Sub numele de New Age (Noua Eră) se manifestă un fenomen destul de complex care îşi are rădăcinile principale în a doua jumătate a sec. al XIX –lea şi se recunoaşte ca o mişcare de sine stătătoare începând cu a doua jumătate a sec. al XX-lea fiind legată în principal de începutul erei zodiacale a Vărsătorului.

Mişcarea New Age nu poate fi delimitată la anumite domenii deoarece pornind de la un nucleu ezoteric (în principal cel creat de Societatea Teozofică prin H. P. Blavatsky şi Ani Besant) ea s-a extins în fizică, în biologie, în psihologie, religie, politică etc. – gândirea specifică mişcării influenţând aceste domenii.

Această gândire specifică se poate caracteriza prin mai multe trăsături
generale.

Astfel Tibusek consideră ca fiind comune mişcării New Age patru trăsături filozofice [36]:

- lumea vizibilă, materială nu e singura realitate;

- lumea este un sistem holistic în care omul este închis – divinitatea e identificată cu universul acesta fiind trupul ei iar omul e o părticică de divinitate;

- în om este un potenţial ce poate fi actualizat prin meditaţie şi alte tehnici;

- venirea unei noi ere de bunăstare generală.

Au fost delimitate şi anumite trăsături specifice cu privire la modul în care este privit şi înţeles procesul educaţional al omului – astfel se susţine învăţarea permanentă de-a lungul vieţii, creativitatea, flexibilitatea, se acordă prioritate experienţei şi experimentului, se încurajează interacţiunea directă şi reciprocă între dascăl şi elevi (organizarea procesului educaţional ca o structură holonomică, sistemică în care informaţiile curg de la fiecare spre fiecare şi nu ca o structură autoritară ierarhică – în care mersul informaţiei este doar dinspre dascăl spre elevi)[37].

Din punct de vedere al aspectului religios al mişcării Herman Schulze- Berndt a formulat cinci trăsături ce definesc mişcarea New Age [38]:

- depersonalizarea lui Dumnezeu;
- divinizarea panteistă a omului;
- irealitatea lumii, realitatea obiectivă fiind declarată iluzie şi loc vremelnic
de joacă al spiritului pur;
- propovăduirea automântuirii prin diferite tehnici şi ritualuri de dobândire
a stării de iluminare;
- identificarea răului cu starea de ne-iluminare spirituală.

Studiind toate aceste trăsături filosofice, educaţionale, religioase pe care cercetătorii fenomenului New Age i le atribuie acestuia putem vedea cu uşurinţă influenţe puternice ale culturilor orientale (hindusă, budistă, confucianistă, taoistă etc.) asupra tezelor susţinute de mişcare, apărându-ne astfel acceptabilă teza că de fapt această mişcare este rezultatul intrării occidentului în contact cu civilizaţiile orientale (în urma marilor mişcări coloniale europene din sec. XVI până în sec. XX) fiind o încercare mai mult sau mai puţin reuşită de a găsi codul comun, valorile comune care leagă aceşti doi poli atât de mult timp izolaţi unul de celălalt.



[33] Conf. Dinu Mihai – Comunicarea, repere fundamentale – ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, pag. 105.
[34] Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale – ed. Antet, 1998, pag. 477.
[35] Conf. Birnbaum Pierre – Conflictele - (în Raymond Boudon (coord.) – Tratat de sociologie – ed. Humanitas 1997), pag. 276.
[36] Conf. Wurtz Bruno – New Age – Ed. De Vest, Timişoara, 1994, pag. 36.
[37] Conf. Wurtz Bruno – New Age – Ed. De Vest, Timişoara, 1994, pag. 221.
[38] Idem pag. 12

Contextele istorice care au favorizat comunicarea

Odată delimitate sferele culturale specifice desemnate de noţiunile de occident şi orient putem observa că de-a lungul istoriei aceste sfere au intrat în contact (şi astfel au declanşat procese de comunicare interculturală) doar în anumite momente de timp - în contextul unor situaţii istorice specifice.

Aceste situaţii constituie contextul comunicării interculturale pe axa occident-orient şi au o importanţă majoră în delimitarea caracteristicilor acestei comunicări în anumite momente din timp şi anumite puncte din spaţiu.

La începuturile istoriei cunoscute civilizaţiile s-au dezvoltat relativ izolat unele faţă de celelalte datorită distanţelor apreciabile dintre ele, comerţului internaţional nedezvoltat sau slab dezvoltat, şi mijloacelor de deplasare rudimentare.

Astfel de exemplu civilizaţiile timpuri din văile Nilului, ale Tigrului şi Eufratului, ale Indusului, sau ale râurilor galbene nu au interacţionat aproape deloc[39].

În perioada antichităţii imperiul lui Alexandru Macedon a fost primul care a pus în contacte mai lărgite civilizaţiile Greciei antice, al Persiei, şi cele din valea Indusului dar din păcate acest contact a fost destul de superficial şi de scurtă durată.

Pe perioada Imperiului Roman şi pe urmă a Evului Mediu (până în sec. XV) Europa (Occidentul de atunci) va rămâne destul de izolată de restul lumii (contactele cu orientul îndepărtat fiind destul de reduse şi probabil intermediate şi deformate de contactul fortuit cu Orientul Apropiat – cu Imperiul Otoman aflat în plină expansiune).

De abia odată cu marile descoperiri geografice şi cu începutul formării şi dezvoltării marilor imperii coloniale europene contactul cu civilizaţiile orientului se înteţeşte.

Perfecţionarea mijloacelor de transport şi extinderea comerţului internaţional fac ca pe durata Imperiului Britanic şi a celui Francez să fie posibilă pentru prima dată realizarea unor contacte mai de durată cu civilizaţiile orientului îndepărtat (în special cu cele ale Indiei şi Chinei) până atunci relativ izolate şi necunoscute.

Primele contacte au fost bineînţeles comerciale dar după cucerirea Indiei de către Imperiul Britanic şi după obligarea Chinei (prin blocarea porturilor ei [40]) de a întreţine relaţii comerciale cu occidentul, încep şi schimburile culturale la început mai timide şi orientate în principal în direcţia unei occidentalizări[41] a orientului.

Odată cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea când începe să se afirme spiritul de independenţă al Indiei şi al altor ţări asiatice şi datorită trimiterii pentru administrarea zonelor ocupate a unor funcţionari foarte educaţi (la Oxfod şi Cambridge [42]) interesaţi unii dintre ei şi de aspectele culturale ale zonelor ocupate; precum şi datorită aducerii la studii în universităţile europene a unor indigeni, încep să se producă schimburi culturale din ce în ce mai intense.

Începând din acest moment la conştiinţa occidentului se aduc (prin traduceri, studii culturale şi antropologice) noţiuni culturale specifice budismului, hinduismului, taoismului, etc.

Confruntat cu această avalanşă de informaţii care aduce în prim plan o civilizaţie aproape opusă spiritului său, occidentul va începe un proces de „mestecare şi rumegare”, de adaptare la noul context cultural – proces care va da naştere la diferite soluţii de compromis care încearcă să împace valorile şi concepţiile pe alocuri diametral opuse ale civilizaţiilor occidentale şi a celor
orientale.

După primul şi al doilea război mondial datorită perfecţionării mijloacelor de transport şi de comunicaţii şi a intensificării relaţiilor comerciale şi culturale internaţionale practic asistăm la realizarea unui proces de globalizare a culturii în care culturi specifice occidentului şi orientului sunt permanent în contact şi dialog.

Contextul globalizării, al trăirii într-o lume globală, impune atât din partea occidentului cât şi a orientului realizarea unor eforturi pentru obţinerea unei comunicări şi interacţiuni eficiente bazate pe valori comune descoperite şi întărite prin dialogul intercultural.


[39] Conf. şi Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale – ed. Antet,1998, pag. 70.

[40] Conf. Frank Mc. Donough – Imperiul Britanic, 1815-1914 – ed. All, Bucureşti, 1998, pag. 82-83.
[41] Idem pag 74.
[42] Idem pag. 68-70.

Contactul cu orientul şi fenomenul New Age

După cum am mai precizat fenomenul New Age are atât rădăcini occidentale cât şi orientale.

Printre rădăcinile sale occidentale sunt [43]: misteriile şi filosofia greacă, gnosticismul şi neoplatonismul, misticismul iudaic şi Kabala, alchimia, misticismul creştin, gândirea renaşterii, gândirea iluministă, mişcările ezoterice (francmasoneria, rosicrucianismul ş.a.).

Influenţele orientale (budiste, hinduse, sinaitice etc.) au dat naştere începând cu sec. XVI unor mişcări de influenţă spiritistă (cele ale lui Swedenborg (1688-1772), Anton Mesmer (1734-1815), Eliphas Levi, Allan Kardec etc.

Odată cu întemeierea Societăţii Teozofice în 1875 de către H. P. Blavatsky în SUA, care răspândea un fel de sinteză între budism, hinduism şi creştinism se observă tot mai clar începutul acestui proces de încercare de adaptare a occidentului la culturile orientului, proces care va lua mai târziu numele de mişcarea New Age.

În spiritul New Age (de încercare de sinteză a culturilor occidentală şi
orientală pe baza unor elemente comune) s-au manifestat ca premergători ai acestui curent Ani Besant, Alice Bailey, Krishnamurti, Vivekananda, CW Leadbeater, Jinarardasa, Bird T. Spalding, Papus, Gurdjief, Uspenscky etc.

Cu toţii au încercat să facă accesibile pentru occident mentalităţi specifice
orientului prin identificarea şi sublinier a unor valori comune.


[43] Conf. şi Bădulescu Dan – Împărăţia răului: New Age – ed. Christiana, pag. 28.

Promotori şi susţinători ai curentului New Age

Mişcările ezoterice

Printre promotorii şi susţinătorii mişcării New Age se află în primul rând Societatea Teozofică care mai ales sub conducerea urmaşilor Helenei Blavatsky a promovat puternic mentalităţi specifice New Age (pe care le-am pomenit când am vorbit de trăsăturile mişcării).

S-au înfiinţat şi comunităţi teosofice.

Rudolf Steiner, fost teozof, a pornit în Germania curentul antropozofic.
Uspenscky şi Gurdjief au adus în atenţia occidentului „A patra cale” inspirată din practici al societăţilor sufite [44].

Osho (Rajinesh) a răspândit o sinteză între culturile occidentale şi orientale mesajul său fiind axat pe meditaţie (în principal de inspiraţie budistă) şi practică individuală [45].

Cercetători şi oameni de ştiinţă

Mentalitatea New Age a găsit ecou şi în mintea oamenilor de ştiinţă astfel că printre susţinătorii direcţi sau indirecţi ai mişcării îi găsim pe fizicienii Fritjof Capra, David Bohm, Rupert Sheldrake, şi pe psihologii Jung, Abraham Maslow şi Carl Rogers (psihologia umanistă), Peter Russel, Fritz Perls (gestaltismul), Stanislav Grof (psihologie transpersonală), Ken Wilber (psihologia spectrului).

Alţi susţinători sunt Marilyn Ferguson, Erich From ş.a.


„Misionarismul asiatic”

În 1893 la Chicago se desfăşoară o întâlnire a reprezentanţilor diferitelor religii ale lumii sub numele de Parlamentul Religiilor unde se afirmă Vivekananda pentru hinduism şi yoga [46] şi Soyen Shaku pentru budismul zen iar Anagarika Dharmapala fondează prima societate budistă din occident Maha Bodhi Society.

Începând cu acest moment pe tot parcursul sec. XX religiile asiatice, prin reprezentanţi mai mult sau mai puţin oficiali sunt făcute din ce în ce mai cunoscute în occident.

Sub influenţa lui Ramakrishna, Vivekananda, Sri Aurobido, Rajinesh yoga devine din ce în ce mai cunoscută.

Se răspândesc budismul zen şi budismul tibetan „Calea de Diamant”.

Sub coordonarea lui Sant Kirpal Sight religia Sikh se răspândeşte sub forma unor mişcări ca Human Unity sau Sant Maat .

Se răspândeşte puternic şi Mişcarea pentru conştiinţă de Krishna iar taoismul cu tehnicile sale de meditaţie este şi el puternic promovat.

O bogată literatură formată din traduceri, comentarii, studii despre hinduism, yoga, daoism, tantrism, budism, zen, sufism a invadat piaţa de carte occidentală permiţând astfel cunoaşterea şi aprofundarea mentalităţilor orientale în vederea recunoaşterii unor coduri comune necesare comunicării interculturale pe axa Occident – Orient.

Toţi aceşti factori: mişcările ezoterice, oamenii de ştiinţă, „misionarismul asiatic”, au contribuit la răspândirea spiritului New Age în Occident provocând chiar mişcări de mase (a se vedea mişcarea hippi) şi creând punţi de legătură între culturile orientului şi ale occidentului.


[46] Printre lucrările de popularizare a hinduismului şi yogăi scrise de Swami Vivekananda sunt şi Karma yoga - ed. Lotus, Bucureşti; Bakti yoga - ed. Lotus, Bucureşti; Jnana yoga – ed. Lotus, Bucureşti; Raja yoga – ed. Devadata, 1998; Convorbiri inspirate – ed. Lotus ş.a.

[44] A se vedea pentru detalii P.D. Uspensky – A patra cale (două volume) – ed. Ram, Bucureşti, 1998 şi P.D. Uspensky – În căutarea miraculosului, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută – ed. Prior Pages, Buc. 1995.

[45] A se vedea Osho – Autobiografia unui mistic nonconformist – ed. Mix, Braşov, 2002

Influenţa mişcării New Age asupra mentalităţii occidentale

În primul rând prin New Age occidentul se deschide valorilor asiatice(umanismului şi toleranţei budiste, echilibrului taoist, meditaţiei yoghine etc.).

Dar din interacţiunea de valori occidentale şi orientale au reieşit efecte diferite asupra unor domenii ca fizica (F. Capra regăseşte paralelisme interesante între viziunea pe care fizica cuantică ne-o oferă despre lume şi viziunile asupra lumii oferite de budism şi daoism [47]), psihologia (psihologia umanistă, gestaltistă, transpersonală, terapia gestaltistă şi cognitivistă sunt vădit influenţate de învăţăturile şi tehnicile de meditaţie yoghine şi budiste48), religia (înfloresc cultele neo-păgâne de inspiraţie druidică, celtică, grecească, egipteană, africană; se dezvoltă noi religii ca religia Bahai, religia Umanistă, Biserica Scientologică, se întăreşte mişcarea ecumenică creştină şi universală etc.), politica (se înfiinţează partide ezoterice, se întăreşte mişcarea ecologistă etc.), sociologia (se intensifică mişcarea feministă, se dezvoltă noi modele comunitare etc.).

Ca şi dominantă putem aprecia că în urma comunicării cu orientul, occidentul a avut multe de câştigat mai ales în contextul în care datorită procesului tot mai accentuat al globalizării dihotomia orient – occident tinde să se diminueze şi să se risipească în vânt la picioarele viitorului arbore pe care îl va constitui Cultura Universală.

Mişcarea New Age ca formă de comunicare între Occident şi Orient reflectă încercările făcute de ambele părţi pentru a-şi înţelege reciproc codurile, textele şi contextele culturale specifice, pentru a identifica un limbaj comun şi referinţe contextuale comune pe baza cărora să se poată diminua semnificativ pe viitor obstacolele existente în calea comunicării interculturale precizate anterior şi astfel comunicarea interculturală, realizându-se la parametri optimi, să-şi atingă ţelul – acela de realizare a unei armonii socio-culturale planetare.

Astfel în contextul în care în sec. XX relaţiile dintre civilizaţii au trecut de la o etapă dominată de impactul unidirecţional al unei civilizaţii asupra tuturor celorlalte într-o etapă a interacţiunilor multidirecţionale susţinute între toate
civilizaţiile [49], aşa cum susţine şi Samuel P. Huntington, devine posibilă realizarea pe viitor a unei civilizaţii universale edificată printr-o unificare culturală a umanităţii pe baza valorilor, credinţelor, orientărilor şi instituţiilor comune oamenilor de pretutindeni [50].


[47] Conf. Fritjof Capra – Taofizica, o paralelă între fizica modernă şi mistica orientală – ed. Tehnică, Bucureşti, 1999.
[48] A se vedea în acest sens de exemplu Serge Ginger – Gestalt terapia, arta contactului, ed. Herald, Bucureşti, 2002; Ion Mânzat (coord.) - Psihologia Sinelui, un pelerinaj spre centrul Fiinţei - ed. Eminescu, Bucureşti, 2000 (pentru psihologia transpersonală); www. cognitive-behaviortherapy (pentru terapia cognitiv –comportamentală).

[49] Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale – ed. Antet, 1998,
pag. 75.
[50] Idem pag. 80.