Comunicarea interculturală

Înainte de a putea vorbi de comunicare interculturală va trebui să analizăm atent noţiunea de comunicare insistând asupra procesului ei de desfăşurare, a limitelor şi obstacolelor ce stau în calea ei precum şi a condiţiilor ce o favorizează – ceea ce vom face pe larg în dezvoltarea acestui proiect.

Potrivit lui Louis Forsdale comunicarea poate fi înţeleasă ca fiind
„procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.” [17]

Observăm din această definiţie importanţa vitală a procesului de comunicare în menţinerea armoniei unui sistem social.

Şi în acest caz dar şi dacă privim comunicarea de exemplu ca fiind
„… negocierea şi schimbul de semnificaţie, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural şi „realitatea” interacţionează astfel încât să ajute înţelesul să fie produs iar înţelegerea să apară” [18]
atunci la contactul dintre mai multe sisteme sociale (civilizaţii, culturi)comunicarea dintre ele este şi mai vitală deoarece obstacolele de depăşit pentru această comunicare interculturală sunt mult mai mari decât pentru comunicarea intra-culturală.

De asemenea şi pericolele unei comunicări defectuoase în acest caz sunt mult mai mari (războaie, terorism, campanii de exterminare, etc.).

Obstacolele care pot apare în calea comunicării reies clar din abordarea structuralistă a acestui fenomen văzut din această perspectivă ca fiind o relaţie dinamică între trei categorii de termeni [19]:
- textul cu semnele şi codurile lui;
- persoanele care „citesc” textul cu condiţionările lor culturale specifice şi
- conştiinţa unei „realităţi exterioare textului” la care acesta face referire;

ele fiind legate de înţelegerea semnelor şi decodificarea lor, de înţelegerea contextului cultural în care ele se manifestă, context care determină într-un fel major „conştiinţa realităţii exterioare textului”.

Această relaţie esenţială între informaţia comunicată (text + cod) şi contextul în care ea este comunicată este subliniată şi de cercetătorii Institutului de Cercetare Mentală din Palo Alto care au emis ceea ce ei au numit axiomele comunicării prin care au statuat câteva adevăruri fundamentale care privesc
procesul comunicării [20].

Potrivit acestor axiome non-comunicarea este imposibilă (axioma 1) şi în plus ea este un proces continuu ce presupune un feed-back necontenit care să permită desfăşurarea la parametrii optimi a comunicării (axioma a 3-a).

Schema clasică a comunicării presupune o sursă care produce mesajul, un transmiţător care îl transmite, un canal sau mediu de transmitere, un receptor şi un destinatar al mesajului.

La nivelul fiecăruia din aceste componente pot apare pericole specifice care ameninţă realizarea unei comunicări optime.

Astfel sursa care produce mesajul în acest proces de producere foloseşte un cod care poate să nu fie înţeles deloc sau să fie înţeles doar parţial de către receptor [21].

Transmiţătorul este condiţionat cultural fiind produsul unei culturi specifice [22] care îi defineşte identitatea [23] (orientările, concepţiile, semnificaţiile pe care el le acordă realităţii, văzută prin prisma culturii sale particulare) fiind deseori produsul unui proces de „îndoctrinare subliminală” suferit în copilărie care îl familiarizează doar cu anumite coduri şi texte [24] şi care îl predispune astfel unei unilateralităţi în modul de privire a realităţii extra-textuale [25] şi unui „dialog al surzilor” (în care fiecare interlocutor îşi prezintă şi îşi susţine doar propriul cod şi mesaj fără a fi atent şi a încerca să înţeleagă codul şi textul celuilalt [26]), care au ca efect izolarea şi/sau conflictul (atunci când intră în contact cu alte coduri şi texte – cu mesajele altor culturi).

Concepţia despre lume a transmiţătorului unui mesaj este deci în relaţie strânsă cu contextul social în care el se manifestă27 şi care astfel trebuie cercetat spre a fi cunoscut, de ambele părţi implicate în procesul de comunicare dacă se doreşte să poată avea loc o comunicare interculturală optimă:

„… este evident că multe acte sau comportamente culturale nu au sens decât prin raportare la circumstanţe sau la modele culturale din lumea socială pe care le desemnează.” [28]

Condiţionarea culturală, îndoctrinarea, unilateralitatea culturală sunt obstacole majore în calea comunicării interculturale şi pentru a putea fi depăşite individul trebuie să se „maturizeze cultural”, adică să-şi dezvolte un set propriu de valori [29] (bazat pe contextul social dar neîntemeiat exclusiv pe acesta) prin prisma căruia să perceapă diferitele areale culturale:

„… eliberarea de valori pe care le-am acceptat fără să fi lucrat cu ele, de atitudini şi formule însuşite de la alţii, sau pentru că cei din jur ne-au convins să ne comportăm într-un anume fel conduce la formarea propriilor convingeri.
Aceasta înseamnă mai puţin conflict pentru că ne asumăm deplin responsabilitatea pentru gândirea şi acţiunile noastre.” [30]

Comunicarea interculturală se realizează în condiţii optime atunci când se respectă în comunicare:

- „principiul evaluării critice” potrivit căruia interlocutorii trebuie să-şi însuşească pe parcursul dialogului contraargumentele care duc la mai buna înţelegere a aspectelor cercetate şi să respingă prompt intervenţiile care duc în direcţia contrară [31] (evitându-se astfel un „dialog al surzilor”, desfăşurarea inutilă a două monologuri paralele care nu caută să se apropie prin identificarea elementelor de legătură ce le-ar putea uni şi transforma în dialog [32];
- egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune [33];
- insistarea pe valorile culturale (morale, etice, spirituale etc.) comune şi construirea dialogului pe baza lor [34];
- întreţinerea unor relaţii de comunicare multiple, constante, directe şi reciproce care să permită instalarea unui spirit de cooperare între partenerii de dialog, bazat pe o mai bună cunoaştere reciprocă [35], ş.a.


[17] Forsdale Louis – Perspectives on Communication – Addison Wesley Publ. House, 1981, pag. 12- 13.
[18] Conf. Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 74
[19] Conf. Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 75.

[20] Axioma a doua spune: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dîntâi.” - Dinu Mihai – Comunicarea, repere fundamentale – ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, pag. 100.

[21] Conf. Dinu Mihai – Comunicarea, repere fundamentale – ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, pag. 48.
[22] Conf. şi Bernard Valade – Cultura – (în Raymond Boudon (coord.) – Tratat de sociologie – ed. Humanitas 1997), pag. 535 supra.
[23] Conf. şi Denis Mc. Quail – Comunicarea – ed. Institutul European, Iaşi, 1999, pag. 221 medio.
[24] Conf. şi Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 15.

[25] „Foarte mulţi nu înţeleg că modul lor de a percepe lucrurile sau experienţele lor, nu este altceva decât unul din multele înţelesuri posibile” - Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii
despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 18.

[26] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 50-51.

[27] Conf. şi Tim O Sullivan (coord.) – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale – ed. Polirom, 2001, pag. 82.
[28] Jean Caune – Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere – ed. Cartea Românească, 2000, pag. 38
[29] Conf. şi Constantin Dupu – Conflict şi comunicare, consideraţii despre conflict – ed. Gnosis, Buc., 2002, pag. 20.
[30] Idem, pag. 109.
[31] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 56.
[32] Conf. Maria Cornelia Bârliba – Filozofie şi comunicare – ed. Bren, Bucureşti, 2000, pag. 51.